h1

MOŞTENIREA, de Christopher Paolini

Octombrie 8, 2012

Şi aşa s-a mai terminat una din seriile mele favorite de fantasy: Moştenirea, de Christopher Paolini. E o senzaţie plăcută să aflii dezondământul unei poveşti pe care ai început să o descoperi cu mulţi ani în urmă (pe primul volum l-am citit acum aproximativ 6 ani, în perioada în care apăruse şi filmul), din care ai senzaţia că faci parte şi care începe să semene cu serialele alea lungi de la televizor, la care trebuie să aştepţi ani buni să afli deznodământul. Încă de la început mi-a plăcut foarte mult seria Moştenirea şi l-am admirat pe Paolini, care a scris primul volum, Eragon, la o vârstă foarte fragedă pentru un scriitor şi a evoluat foarte mult în al doilea volum, Eragon II: Cartea primului născut şi în cel de-al treilea, Brisingr. Nu mi s-a părut însă să existe o astfel de evoluţie şi în ultimul volum, iar dezodământul nu s-a ridicat la aşteptările mele. Este foarte ciudat cum toată cartea mi s-a părut scrisă bine şi pe alocuri chiarfoarte bine, exceptând finalul, care deşi ar fi trebuit să fie cea mai bună parte din volum (dacă nu din toată seria), aproape m-a plictist. Nu zic că nu mi-a plăcut sau că nu a fost destulă acţiune (dacă era vorba de finalul unui roman de 400 de pagini care nu avea în spate alte trei volume, mi s-ar fi părut perfect). Fiind însă al patrulea volum dintr-o serie de epic fantasy şi având în vedere că Christopher Paolini a spus chiar el că nu are loc în volumul 3 să sfârşească povestea aşa cum îşi doreşte şi din cauza asta l-a scris şi pe al patrulea,  mă aşteptam la ceva mult mai ieşit din comun la finalul aventurii lui Eragon. Pur şi simplu mi s-a părut mult prea previzibilă acţiunea din ultima parte a cărţii şi din acest motiv (pentru mine) nu a mai existat decât foarte puţin suspans. A fost un final scris pe reţeta clasică, cu care deja m-am obşinuit după ce am citit atâtea cărţi fantasy: apar o groază de ajutoare neaşteptate, moare un personaj important ( măcar  dacă se întâmpla ca în Harry Potter, unde au murit multe personaje foarte iubite de Harry şi a existat un impact mai mare asupra cititorului) şi, bineînţeles, binele învinge răul şi lucrurile revin la normal (normalitatea  e o stare de care Alagaësia se cam dezobişnuise în sutele de ani petrecute sub tirania lui Galbatorix).

În fine, acum poate sunt şi eu prea negativist şi mă leg numai de finalul romanului. Au existat multe părţi care mi-au plăcut, multe dintre ele chiar mărunţişuri (deşi e un pic spoiler, vreau să zic că mi-a plăcut enorm de mult un capitol în care Eragon revizitează mormântul lui Brom, despre care acum ştia că îi este tată spre deosebire de momentul în care acesta murise, şi se gândeşte că, având puteri mult mai mari, poate ar fi în stare să îl readucă la viaţă; află însă că acest lucru este imposibil, fiind împotriva naturii ca morţii să se întoarcă pe Pâmânt, chiar şi într-o lumea împânzită de magie precum Alagaësia). Mi-a mai plăcut foarte mult şi cum au evoluat două personaje: Murtagh (toată povestea sa, care totuşi nu a fost elucidată în totalitate nici măcar în acest ultim volum, m-a fascinat), respectiv Orrin, Regele Surdei, despre care o să vă puneţi toată cartea întrebarea dacă este de partea lui Eragon sau îl va trăda. Iar Galbatorix, pe care Eragon îl întâlneşte în sfârşit, mi s-a părut portretizat foarte bine, însă nu perfect. Mai era nevoie de un pică muncă din partea lui Paolini (eventual să ne prezinte istorie a personajului sau ceva care să ne ajute să îl înţelegem mai bine) şi ar fi ieşit un personaj extraordinar. Aşa, am rămas cu senzaţia că mai trebuia să aflu ceva despre Galbatorix, că ni s-a ascuns un detaliu sau motivul care l-a transformat într-un tiran.

Ce să mai comentez, e destul de greu de dat un verdict şi nu pot să zic nici „Da, ăsta a fost finalul de care avea nevoie povestea!Aşa cărţi să tot mai scrie Paolini!”, dar nici să mă apuc să zic că nu mi-a plăcut, că nu a fost bine scrisă sau ca fost un eşec. După mine, Moştenirea, ca şi serie, a fost foarte, foarte reuşită, dar ca şi ultim volum… o carte bună, dar atât.

Ca o concluzie, vreau să recomand  Moştenirea (sau Eragon, cum se zice în popor) tuturor împătimiţilor de fantasy.  Se află clar în top 10 (ba nu, 5!) al seriiilor fantasy pe care le-am citit eu până acum şi, deşi nu se ridică la acelaşi nivel cu Stăpânul Inelelor, este scrisă într-un mod mult mai accesibil pentru cititorii tineri, cărora cu siguranţă le va deschide apetitul pentru roamne fantasy de mari proporţii (mulţi se sperie când văd cărţi aşa de groase, mai ales când sunt în serii :)), aşa cum fac eu cu Cântec de Gheaţă şi Foc de George R.R. Martin, serie pe care îmi propun să o citesc de foarte mult timp).

Anunțuri

2 comentarii

  1. Ma bucur ca ti-ai reluat activitatea pe blog. 😀
    Ceva diferente de traducere? E nasol ca nu l-au mai avut pe Cezar Octavian Tabarcea la carma.


    • Sincer acum am aflat ca a fost tradusa de altcineva:)). Nu mi s-a parut tradusa mai prost ca celalalte. Oricum , trebuie sa o citesti si tu neaparat.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: